Procesul de ratificare a fost dificil şi controversat, deoarece mulţi se opuneau ideii de a le acorda femeilor drepturi politice egale cu bărbaţii. Mişcarea pentru sufragiul feminin, condusă de activiste precum Elizabeth Cady Stanton, Lucretia Mott, Carrie Chapman Catt, Alice Paul şi Lucy Burns, a folosit diverse strategii pentru a convinge opinia publică şi legislatorii să susţină cauza lor. Acestea au inclus mitinguri, marşuri, proteste, greve de foame, arestări şi chiar închisoare.
În august 1920, totul se reducea la votul statului Tennessee, care avea puterea să decidă soarta amendamentului. Senatul statului a votat în favoarea ratificării, dar Camera Reprezentanţilor era împărţită. Votul decisiv a fost dat de Harry T. Burn, un tânăr reprezentant care iniţial se opunea amendamentului, dar şi-a schimbat părerea după ce a primit o scrisoare de la mama sa, Febb Ensminger Burn. Ea îi scria: „Hurrah şi votează pentru sufragiu şi nu-i ţine în îndoială”¹. Ascultând sfatul mamei sale, Burn a votat „da” şi a asigurat ratificarea amendamentului cu o majoritate de un singur vot.
Prin gestul său curajos, Burn a făcut posibil ca al 19-lea amendament să devină lege pe 26 august 1920, oferind astfel dreptul de vot la nivel naţional pentru aproximativ 26 de milioane de femei americane.
Acest eveniment istoric a marcat o victorie majoră pentru mişcarea pentru drepturile femeilor şi un pas important spre egalitatea de gen în SUA.
Sursa stire:
