Dragobete este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”.

Sărbătoarea zilei de Dragobete, ca orice fapt socio-cultural, are o istorie. Odinioară, în anumite zone etnografice/geografice ale României Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie, în altele pe 1 martie. 

Țăranul român vedea în ea o zi a unui nou început. Ca și cum roata timpului îmbătrânit, al vechiului an, începea să scârțâie, dând semne că ar putea să se și oprească în loc și, dintr-o dată, ciclul temporal se relua cu toată bucuria și avântul unui nou început: căldura primăverii retrezea întreaga natură la viață, iar razele soarelui înflăcăra inimile oamenilor redându-le bucuria de a trăi. De a fi împreună. Astăzi am numi această bucurie a întâlnirii cu celălalt cu un cuvânt mai precis, mai tehnic dar și mai rece: socializare.

Încă din zorii zilei de Dragobete feciorii și fetele mari, bărbații și femeile tinere, după ce se trezeau, se spălau pe față, se pieptănau. Altfel spus, se primeneau. Apoi, dacă era o vreme îmbietoare, porneau în cete să culeagă de prin păduri ghiocei proaspăt răsăriți sau strângeau, pentru foc, lemne uscate. Dar nu plecau oricum, în neorânduială: mai întâi fetele sau tinerele femei apoi feciorii sau bărbații. De se-ntâmpla să fie vreme posomorâtă, fete se adunau prin casele prietenelor sau pe la rude. Acolo le vizitau băieții de prin vecini. Căutau să petreacă această zi cu voie bună. Sporovăiau, de una, de alta, și se întreceau în glume. Pentru ei, asta însemna „să facă Dragobetele”. Credeau că dacă vor spune glume și vor fi voioși acum, în timpul acelui an se vor îndrăgosti, iar omul drag inimii lor le va răspunde cu aceleași sentimente înflăcărate. Feciorii de însurat și fetele de măritat „se însoțeau” și „se însurățeau”: se îmbrățișau, se sărutau, își promiteau că vor fi sinceri unul cu celălalt și se vor ajuta la nevoie. 

În mentalul colectiv arhaic, dominant în comunitățile de altădată, exista însă și un revers: dacă se întâmpla ca o fată să nu se-ndrăgostească un an întreg sau dacă dragostea nu îi era împărtășită, interpreta această nereușită în cheie magică: însemna că o altă fată sau femeie i-au făcut farmece „de urâciune”, ca să nu o îndrăgească feciorii.
În multe ținuturi din România, țăranii „țineau Dragobetele” ca să fie „feriți de boale”.

Dar nu în toate regiunile Dragobetele era sărbătorit pe 24 februarie. Prin unele locuri, oamenii socoteau că el cade chiar pe 1 martie. De aceea, îl numeau „Dragobete cap de primăvara”. Se credea că în ziua de Dragobete păsările își găsesc perechea și își fac cuiburi. Fetele mari mergeau să strângă apă de nea, adică de zăpadă. Se spălau cu ea tot anul ca să fie frumoase și drăgăstoase. În memoria colectivă s-a păstrat o variantă poetică a acestui obicei ritual: fetele nemăritate „făceau dragobete de dragoste”. Culegeau roua de pe fragi și își spălau chipul „ca să fie plăcute și văzute când merg la jocuri”. 

În concluzie, când spui „sărbătoarea de Dragobete”, spui dragoste. Apoi vin întrebările secundare: cum să faci să stârnești acest sentiment divin? Dacă ai reușit să-l provoci, ce-ar trebui întreprins ca să-l menții, cum întrețineau odinioară vestalele focul sacru al căminului?
În unele legende românești, Dragobete este fiul Babei Dochia. Dacă Baba Dochia este întruchiparea forțelor malefice (ea uneltește în fel și chip să își ducă la pieire nora), Dragobete ar fi exponentul principiului contrar, pozitiv, al înnoirii.
Din perspectivă mitică, Dragobete este echivalentul românesc al mesagerilor divini Cupidon/Eros. El este „purtătorul dragostei și bunei dispoziții pe meleagurile românești”. (Ion Ghinoiu)
Text preluat de la Ciprian Voicilă, sociolog la Muzeu Național a Țăranului Roman