Cum a fost la ”Bărbații la 40 de ani, femeile la 43”? 

Mi-am dorit de mult timp să ajung la ”Bărbații la 40 de ani, femeile la 43”, o piesă de teatru scrisă și regizată de Octavian Strunilă, însă niciodată nu s-a nimerit să fiu în Constanța atunci când piesa a fost jucată. Așa că mi-am luat curiozitatea la pachet și am fost ieri la Centrul Multifuncțional Educativ pentru Tineret “Jean Constantin” , pentru că a fost pusă în scenă în cadrul Festivalului Internațional de Comedie ”Mirthful”. Cum a fost și de ce ar fi drăguț să mergeți la ea? Aflați din următorul material. 

Piesa a fost jucată de câteva ori deja la Constanța și vă spun de la bun început, fără a mai menține suspansul, că merită văzută și auzită, pentru că abordează un subiect cât se poate de actual: cel al relațiilor, dar mai ales al divorțurilor. 

Este o punere în scenă minimalistă, ca decor și tipologii prezentate, însă atât de esențială (scuzată să îmi fie exprimarea), încât oricum nu mai simți nevoia de altceva. Ai tot ce îți trebuie pentru a înțelege ideea din spate, dacă vii cu sinceritatea la purtător, desigur. Și pregătit să râzi de necazuri. 

De ce prinde subiectul ”Bărbații la 40 de ani, femeile la 43”?
Este o poveste de viață, în acte, care descrie o situație socială actuală, în care este imposibil să nu te regăsești, fie ca experiență personală, fie prin experiența celor din cercul de apropiați: modul în care a ajuns să fie percepută iubirea prin intermediul relațiilor, haosul nevoilor și dorințelor, precum și modul în care gestionezi situațiile apărute. 

La un prim nivel, este o poveste despre evoluția ”normală” a iubirii, care ajunge în etapa inevitabilă uneori…și pe alocuri dureroasă a…divorțului. Nuanțate cu mult umor, prin comic de situație. La un al doilea și al treilea nivel, este vorba despre emoții, tipologii și cum avem acest ”prost obicei” de a rezolva lucrurile prin ego, reproșuri și lipsă de comunicare asertivă, fără a ne asuma că mereu e nevoie de doi pentru a dansa. Sau cel puțin, așa am percept-o eu. 
Piesa e foarte bine scrisă, fără prea multe înflorituri, dar cu accente care dau peste cap întreg plot-ul. Nimic nu este previzibil și te trezești mai mereu surprins de evoluția dialogurilor și situațiilor. Ca în viață, când de fapt realizezi că nu ai niciun control pe ceea ce face celălalt, ci doar pe ceea ce faci tu. 
În esență, este o piesă despre asumare, judecată și atașamente, gestionate într-un stil ușor de recunoscut. 

Este o piesă a șabloanelor sociale nuanțate vizual și prin dialog, al tuturor acelor ”femeia e și trebuie să…”, precum și ”bărbatul e și face mereu asta… ” Adică un soi de middle age crisis și tot ce survine odată cu asta, savuros expusă de jocul actoricesc. 

Cine sunt personajele?
Personajele sunt doar trei: ”prostul clasei”, jucat de Leonid Doni, ”realizatul”, jucat de Octavian Strunilă (semnatar de text și regie) și ”femeia care se sacrifică pentru familie”, interpretată de Andreea Vasiliu. Ați spune că sunt puține. Absolut deloc! 
Tipologiile sunt atât de bine alese și conturate prin fapte, postură și dialog, încât nu ai nevoie de mai mult. Fiecare vine ”înzestrat” cu un set de valori și credințe sociale de nestrămutat, atât de bine însușite, încât se ciocnesc prin dialog, într-un comic de limbaj și situație pe care l-am văzut destul de rar prin piese de teatru. Ai multă ”carne”, și la propriu...și la figurat.  

Personajele sunt surprinse în evoluția lor, la 29, 40 și 43 de ani, cu diferențe notabile, pe alocuri. Există o constanță a valorilor, peste care poate se depune mai multă frustrare și furie, pe măsură ce anii trec și experiențele ”traumatice” se adună, fără a fi rezolvate. Ca în viață, aș spune. 
Poți regăsi o anumită ciclicitate a acțiunilor și a dialogurilor, dar mereu se poartă pe un alt nivel. Cumva, ele devin hilare și absurde, pe măsură ce înaintezi în plot. Tot ca în viață, aș spune.  
Iar modul în care actorii dau viață personajelor este incredibil de spumos. Este evidentă experiența de TV a lui Leonid Doni și Octavian Strunilă, pentru că există multă atenție la mimică și gestică, detalii pe care nu le regăsești în alte piese de teatru. Iar acestea nuanțează și mai bine tipologiile personajelor. 
Recunosc că sunt mereu fascinată de piesele care au puține personaje, pentru că mi se pare mult mai dificil să construiești povestea doar din 2-3 personaje. Și să iasă și bine!

De ce să mergi la ”Bărbații la 40 de ani, femeile la 43”?
Pentru că o să râzi. Mult. După care, o să îți pui întrebări, după care o să te apuce poate furia pentru că te regăsești în dialoguri. După care iar râzi. Este un alt fel de comic, mult mai sincer, care are capacitatea de a scoate ”monștrii din dulap”, însă fără a produce pagube prea mari. 
Ceea ce o să îți placă foarte mult este că o să te regăsești perfect în dialog și că vei privi detașat/ă toată situația, prin care poate că ai trecut. Cu toate valențele ei. 
La final, concluzia pe care o poți avea este că ”Asta e viața și nimic nu e ce pare a fi la prima vedere. Nici măcar ”prostul clasei”, un personaj plin de surprize, secrete și păcate mărturisite cu o sinceritate și naivitate ieșite din comun. Pa-da-bum. Pa-da-bum. Mergeți la piesă și o să înțelegeți.