Cu promisiunea unui mediu educațional mai sigur, statul român face un pas hotărât spre instalarea camerelor audio-video în școlile preuniversitare. Dar ce implică, de fapt, această decizie?
După ani de discuții, amânări și negocieri între instituții, părinți, cadre didactice și organizații pentru drepturile omului, Ministerul Educației și Cercetării a adoptat oficial Ordinul nr. 3781/2025, prin care se aprobă Procedura privind monitorizarea audio-video în unitățile de învățământ preuniversitar. Publicat în Monitorul Oficial pe 30 aprilie 2025, ordinul marchează un moment de referință pentru sistemul de învățământ românesc: elevii vor fi, de acum înainte, monitorizați video în școli.
Această decizie, deși justificată de autorități prin nevoia de siguranță și prevenție, ridică numeroase întrebări: cât de necesară este această supraveghere? Este ea proporțională cu riscurile? Ce se întâmplă cu intimitatea elevilor și a profesorilor? Și, mai ales, este România pregătită pentru o astfel de măsură?
Motivația oficială: „Un pas necesar pentru siguranța în școli”
Ministrul Educației, prof. univ. dr. psih. Daniel David, a transmis un mesaj oficial în care justifică această decizie prin nevoia de a crea un mediu educațional sigur, predictibil și centrat pe elev. „Școlile noastre devin mai sigure și prin monitorizarea audio-video neintruzivă. Ca ministru, am responsabilitatea ca actul educațional să se desfășoare nu doar eficient, ci și într-un context în care toți actorii se simt în siguranță”, a declarat oficialul.
Acesta a subliniat că, deși România nu se confruntă cu un nivel alarmant al violenței școlare comparativ cu alte țări dezvoltate, simpla prezență a unor fenomene precum agresivitatea, consumul de substanțe interzise sau încălcarea normelor sociale justifică această măsură.
Ce prevede concret Ordinul 3781/2025?
Noua procedură reglementează cu strictețe unde și cum pot fi instalate camerele audio-video în școli. Iată cele mai importante prevederi:
- Monitorizarea este permisă doar în spații prevăzute de lege: săli de clasă, holuri, săli de sport (cu excepția vestiarelor), curți exterioare ale școlilor.
- Este necesar acordul scris al părinților, elevilor majori și al angajaților, înainte de instalarea camerelor.
- Respectarea legislației privind protecția datelor personale (GDPR) este obligatorie, inclusiv prin limitarea duratei de stocare a înregistrărilor la 30 de zile (cu excepții justificate).
- Înregistrările nu pot fi folosite pentru evaluarea profesorilor, ci exclusiv pentru prevenirea sau investigarea incidentelor.
- Accesul la înregistrări este limitat și reglementat strict, pentru a preveni abuzurile.
- Informarea tuturor actorilor implicați (părinți, elevi, profesori) asupra motivelor și locațiilor în care se instalează camere este obligatorie.
De ce acum? Un context social tot mai tensionat
Adoptarea acestui ordin vine pe fondul unei îngrijorări crescute la nivel național privind siguranța în școli. De la incidente de bullying și violență fizică, până la suspiciuni de consum de substanțe interzise, spațiul școlar a devenit în ultimii ani un teren tensionat.
Totodată, în societate există o presiune constantă din partea părinților pentru o „școală mai sigură”. În acest context, supravegherea video este prezentată ca un „rău necesar” care să funcționeze atât preventiv, cât și corectiv.
Reacții: între susținere și îngrijorare
Ordinul privind monitorizarea audio-video în școli nu a rămas fără ecou. Imediat după publicarea în Monitorul Oficial, reacțiile nu au întârziat să apară din partea sindicatelor, asociațiilor de părinți, organizațiilor pentru drepturile copilului, dar și a elevilor.
✅ Susținătorii: „Prevenția e mai bună decât tratamentul”
Mulți părinți văd în acest ordin o măsură benefică și chiar necesară. „Într-o școală unde în fiecare zi apar conflicte între copii, camerele de supraveghere sunt singura metodă prin care putem ști ce s-a întâmplat cu adevărat. Altfel, sunt doar vorbe împotriva altor vorbe”, spune Elena M., mama unui elev de gimnaziu din București.
Cadrele didactice din zonele vulnerabile sau din școlile de cartier spun, de asemenea, că această decizie le oferă un plus de protecție. „Suntem adesea acuzați pe nedrept. O filmare clară poate dovedi cine are dreptate. Este și un mijloc de descurajare a comportamentelor agresive. Când știi că ești filmat, te gândești de două ori înainte să comiți o greșeală”, afirmă un profesor din Constanța.
Totodată, în unele unități școlare din mediul rural, directorii declară că ordinul vine ca o legitimare a unor practici deja existente, dar care nu aveau un cadru legal clar.
❌ Criticii: „O soluție periculoasă și superficială”
De cealaltă parte, organizațiile pentru drepturile omului și consiliile elevilor atrag atenția asupra riscurilor implicite.
„Avem o legislație GDPR care protejează minorii, iar supravegherea video poate deveni, în anumite contexte, o formă de control excesiv. Copiii trebuie educați, nu monitorizați cu suspiciune”, spune Irina Petrescu, reprezentantă a unei organizații pentru protecția copilului.
Consiliul Național al Elevilor a emis și el o poziție oficială, în care avertizează că supravegherea constantă poate genera stres, anxietate și o pierdere a încrederii în sistemul educațional. „Elevul nu e un suspect, iar școala nu e un penitenciar. Miza educației trebuie să fie formarea unor oameni liberi, nu conformarea prin frică”, afirmă comunicatul CNE.
⚖️ Sindicatele profesorilor: între protecție și neîncredere
Interesant este că nici sindicatele din educație nu au o poziție unitară. Unele filiale județene ale Federației Sindicatelor Libere din Învățământ (FSLI) salută măsura, dar altele o privesc cu rezerve. Nu din cauza supravegherii în sine, ci din lipsa unor garanții clare privind utilizarea datelor.
„Să nu uităm că vorbim despre imagini din sălile de clasă, unde se desfășoară procesul educațional. Chiar dacă înregistrările nu pot fi folosite pentru evaluare, cine garantează că nu vor exista scurgeri de informații, interpretări abuzive sau presiuni asupra cadrelor didactice?”, spune un lider sindical din Cluj.
⚙️ Experții în educație: „Un instrument bun, dar fără un sistem clar de management, poate deveni toxic”
Specialiștii în educație și psihologie școlară văd această decizie ca parte a unei strategii mai largi, dar atrag atenția că ea trebuie integrată cu tact. Prof. dr. Miruna S., expert în politici educaționale, subliniază: „Supravegherea video poate preveni abuzurile și agresiunile, dar dacă nu e corelată cu programe de consiliere, educație prosocială, intervenții personalizate și politici anti-bullying, rămâne doar o soluție tehnologică la o problemă umană.”
🧠 Ideea de „Big Brother” în școală: O provocare culturală
Într-o țară în care mulți cetățeni încă asociază monitorizarea cu supravegherea totalitară de dinainte de 1989, introducerea camerelor video în școli nu este doar o problemă tehnică sau juridică – este și una culturală.
„Suntem o societate care nu are încredere în instituții. Orice cameră montată fără o comunicare atentă poate fi percepută ca o formă de control autoritar, nu de protecție”, avertizează sociologul Alexandru Grigore.
Întrebările grele: transparență, limite și garanții
Deși Ordinul nr. 3781/2025 încearcă să stabilească un cadru clar privind supravegherea audio-video în școli, apar întrebări legitime care țin de aplicarea concretă a prevederilor. În lipsa unor răspunsuri ferme, există riscul ca intenția de protecție să fie percepută ca intruziune sau chiar ca abuz instituțional.
🎯 Cine decide unde se instalează camerele?
Ordinul prevede că supravegherea este permisă doar în anumite spații: săli de clasă, holuri, exteriorul clădirilor și săli de sport. Sunt interzise în mod expres camerele în vestiare, toalete sau alte spații care țin de intimitate. Totuși, nu este clar cine are ultimul cuvânt în privința locurilor exacte unde sunt montate camerele: directorul școlii? Consiliul de administrație? Inspectoratul?
Mai mult, nu există o procedură uniformă care să garanteze aceeași aplicare în toate unitățile de învățământ. În lipsa unui ghid național detaliat, fiecare școală poate interpreta diferit normele, ceea ce va duce la inegalități.
🗝️ Cine are acces la înregistrări?
Unul dintre cele mai sensibile puncte ale ordinului ține de accesul la datele colectate. Ordinul menționează că vor fi desemnați responsabili în fiecare școală, care vor gestiona accesul la înregistrări. Dar cine sunt acești oameni? Sub ce formă se face accesul? Cum se asigură trasabilitatea?
Organizațiile pentru protecția datelor atrag atenția că lipsa unor audituri independente sau a unui registru electronic de acces poate transforma camerele video într-un instrument de control arbitrar. De asemenea, lipsa unor sancțiuni clare pentru accesul neautorizat lasă loc abuzurilor.
⏳ Cât timp se păstrează înregistrările?
Durata standard de păstrare a imaginilor este de 30 de zile, cu excepții în cazul în care acestea sunt implicate într-o anchetă oficială sau într-o procedură disciplinară. Însă cine decide că o situație „justifică” prelungirea termenului? Și în ce mod sunt arhivate aceste imagini astfel încât să nu poată fi alterate sau difuzate?
Aceste detalii tehnice lipsesc din ordin și rămân la latitudinea fiecărei școli, ceea ce, din nou, generează un vid normativ periculos.
📣 Cum sunt informați elevii și părinții?
Ordinul prevede obligativitatea de a informa toți actorii implicați – elevi, părinți, personal – asupra deciziei de a monta camere, dar nu este specificat dacă această informare trebuie făcută printr-un simplu afiș, o întâlnire oficială sau o consultare reală.
În multe școli, părinții și elevii sunt puși în fața faptului împlinit. „Ni s-a spus că se montează camere și că trebuie să semnăm acordul. Nu a fost o discuție, nu ni s-au explicat detaliile sau riscurile”, povestește o elevă dintr-un liceu din Ploiești. Astfel de situații riscă să submineze încrederea în procesul educațional.
🛑 Camerele pot fi folosite pentru a urmări profesorii?
Unul dintre punctele sensibile pentru cadrele didactice este temerea că imaginile video vor fi folosite pentru a le evalua activitatea. Ordinul interzice explicit această utilizare, dar nu oferă un mecanism clar de control.
Ce se întâmplă dacă un părinte sau un inspector solicită vizionarea unor secvențe din timpul unei ore? În lipsa unor filtre stricte, profesorii pot deveni ținta unor evaluări informale, subiective sau chiar abuzive.
„Chiar dacă ordinul spune că nu se folosesc la evaluare, cine mă protejează dacă cineva folosește un fragment dintr-o lecție scoasă din context?”, se întreabă o învățătoare din Iași.
🔒 Ce garanții oferă sistemul împotriva abuzurilor?
În final, întrebarea de fond este: poate un sistem de supraveghere video să fie un instrument de protecție reală, dacă nu are în spate o arhitectură solidă de transparență, control și responsabilitate?
Fără un mecanism de audit extern, fără implicarea autorităților de protecție a datelor și fără o consultare reală cu elevii și părinții, camerele video pot deveni un instrument de control, nu de sprijin. Adevărata siguranță nu vine din ochii digitali montați pe pereți, ci din relația de încredere dintre actorii educaționali.
Cât de pregătite sunt școlile pentru această măsură?
Publicarea Ordinului nr. 3781/2025 marchează un moment oficial în care supravegherea video în școli devine o politică națională, dar între litera documentului și realitatea din teren există o prăpastie adesea ignorată: infrastructura precară, lipsa resurselor și dezinteresul autorităților locale pun sub semnul întrebării capacitatea efectivă a școlilor de a implementa măsura.
🏚️ Infrastructură deficitară în mii de unități
Din cele peste 6.000 de școli din România, un număr semnificativ nu au nici măcar sisteme funcționale de securitate perimetrală – garduri, porți sau paznici. În unele cazuri, școlile rurale abia dispun de electricitate stabilă, apă curentă sau toaletă în interior. A vorbi despre supraveghere video în aceste condiții devine aproape ironic.
„Să fim serioși, dacă în școala noastră plouă prin acoperiș și suntem nevoiți să aducem scaune de acasă, cine o să ne monteze camere video? Cu ce bani și cu ce tehnicieni?”, spune directorul unei școli din județul Vaslui.
💸 Cine plătește?
Ordinul nu vine la pachet cu un buget dedicat sau un program național de finanțare pentru implementarea sistemelor de supraveghere. Ministerul lasă această sarcină în seama autorităților locale și a conducerii fiecărei școli.
În teorie, consiliile locale ar trebui să susțină financiar astfel de dotări, dar în practică multe dintre ele nu au fonduri nici pentru reparații curente. În mediul urban, școlile mai bine conectate politic sau cele cu asociații de părinți active se pot descurca. În mediul rural, însă, măsura riscă să rămână doar pe hârtie.
🧑💻 Lipsa personalului specializat
Instalarea și întreținerea sistemelor de supraveghere necesită personal tehnic calificat, precum și un responsabil cu prelucrarea datelor. Câte școli din România au în schema de personal un IT-ist cu pregătire în protecția datelor? Câte pot angaja sau instrui astfel de persoane?
Mulți directori recunosc că nu știu exact ce presupune GDPR sau cum trebuie redactate informările pentru părinți. „Suntem directori de școli, nu experți în dreptul european. Avem nevoie de sprijin, altfel riscăm să greșim grav”, spune un director din Constanța.
📘 Manuale, proceduri și formare profesională
Deși ordinul stabilește cadrul general, nu există încă un set de ghiduri clare sau formare profesională dedicată. Cine va explica profesorilor cum funcționează sistemul? Cine va instrui responsabilii cu protecția datelor în fiecare școală? Cum vor fi pregătiți părinții pentru a înțelege diferența dintre supraveghere și control?
În lipsa unor instrumente de suport, există riscul ca măsura să fie implementată haotic sau formal, fără o înțelegere reală a implicațiilor.
🧪 Disparități între școli
Această lipsă de coerență va produce inevitabil un nou strat de inegalitate în sistemul de educație. Școlile „bogate” sau din orașe vor avea sisteme moderne, consultări, traininguri și proceduri. Școlile „sărace” vor avea poate o cameră în colțul holului și un afiș lipit pe ușă. Iar în cele mai multe cazuri, nu vor avea nimic – doar obligații nerealiste.
Într-un sistem deja polarizat, această măsură riscă să adâncească diferențele și să transforme protecția în privilegiu.
Cât de „neintruzivă” este de fapt supravegherea?
Ministrul Educației, prof. univ. dr. psih. Daniel David, a subliniat că supravegherea video în școli va fi „neintruzivă”. Însă acest termen ridică întrebări legitime: ce înseamnă, în practică, o supraveghere care nu încalcă intimitatea elevilor și profesorilor? Și unde se trasează granița dintre protecție și control?
🎥 Camere în săli de clasă – între protecție și presiune psihologică
Chiar dacă Ordinul prevede că înregistrările nu pot fi folosite pentru evaluarea profesorilor, prezența unei camere în clasă poate schimba din temelii dinamica actului educațional. Profesorii vor simți o presiune constantă, iar elevii pot deveni inhibați sau anxioși. La vârste mici, copiii nu înțeleg abstract conceptele de „drepturi”, „consimțământ” sau „confidențialitate”, dar știu foarte bine ce înseamnă „mă urmărește cineva”.
„Copilul meu a întrebat dacă va fi pedepsit dacă se scobește în nas la ore și e filmat”, povestește o mamă din București. Deși anecdotic, exemplul exprimă un adevăr profund: monitorizarea schimbă comportamentul și induce o formă de autocenzură.
📌 Spații permise și spații interzise – o linie fină
Ordinul interzice supravegherea în vestiare, toalete sau cabinete medicale, dar permite monitorizarea în săli de clasă, pe holuri, în curți și săli de sport. În teorie, delimitarea este clară. În practică, există riscul ca limitele să fie depășite din neglijență sau abuz.
Cine garantează că o cameră montată la intrarea în vestiar nu captează și imagini din interior? Cine răspunde dacă imaginile ajung online sau sunt accesate neautorizat?
🔒 Protejarea datelor – un deziderat, nu o certitudine
Respectarea GDPR este una dintre condițiile centrale ale ordinului, dar România nu are un istoric bun în aplicarea riguroasă a normelor de protecție a datelor. În multe cazuri, serverele sunt vulnerabile, parolele sunt comune sau inexistente, iar accesul la înregistrări este prost reglementat.
Ordinul prevede clar cine poate accesa imaginile (doar persoane autorizate) și pentru ce scopuri. Însă în lipsa unor controale eficiente și a unei formări de specialitate, aceste prevederi rămân teoretice.
🧑⚖️ Consimțământul – formal sau real?
Școlile trebuie să obțină acordul părinților, elevilor și angajaților pentru instalarea camerelor. Însă în România consimțământul este adesea tratat ca o formalitate – o hârtie semnată fără o înțelegere reală a implicațiilor.
Ce se întâmplă dacă un părinte refuză? Va fi copilul său mutat într-o altă clasă? Va învăța fără supraveghere? Ordinul nu oferă răspunsuri clare pentru aceste situații, iar școlile vor fi puse în fața unor dileme sensibile și potențial conflictuale.
📼 Cât de des vor fi revizuite înregistrările?
Oficial, scopul supravegherii este prevenirea violenței și a comportamentelor antisociale. Dar cine decide când se revizuiesc imaginile? Pe ce criterii? Cât de des? Și cu ce garanții?
Există riscul ca, în lipsa unui cadru bine reglementat, camerele să devină un instrument de control social permanent, mai ales în școli cu climat organizațional abuziv sau autoritar.
⚠️ Supravegherea ca simptom al neîncrederii
În esență, supravegherea video poate fi văzută și ca un semnal că școala nu mai este un spațiu al încrederii, ci unul al suspiciunii. Dacă elevii sunt filmați continuu pentru a preveni faptele rele, ce mesaj le transmitem? Că sunt potențiali infractori?
Într-un sistem educațional sănătos, cultura prevenției ar trebui să se bazeze pe educație și dialog, nu pe ochiul electronic care „veghează”.
