România este într˗o criză acută de lideri. Șefi sunt pe toate drumurile.

Provocarea anului electoral: poziția pisicii 

Ați văzut vreodată o pisică agățându se disperată de orice, numai să nu cadă? Nu este un spectacol tocmai plăcut și nici amuzant... În disperarea ei, pisica nu mai ține cont nici de mișcările i lascive de felină, care au consacrat o, nici de mieunatul mieros, care i a adus doar mângâieri și bunătățuri. Nu mai contează nimic... Doar să nu cadă! Mi a venit această imagine observând, în ultima vreme, mișcările politicienilor, indiferent din ce partid fac parte, pentru a și păstra șansele la cele patru rânduri de alegeri, care vor fi... două.  Sau unul singur. Sau, mai bine, să nu mai fie deloc alegeri! Și˗așa, politica postdecembristă din România și˗a dorit, încă de la facerea ei, o „democrație originală”. 

P.S.D. și P.N.L., odinioară dușmani de moarte (de văzul lumii, cel puțin), dintr o invidie, probabil, pentru terminologia lingvistică iliesciană, au venit cu construcție cel puțin la fel de originală: „rotativa guvernamentală”. Cum˗necum, rotativa a funcționat. Pentru ei, nu pentru noi, desigur... La începutul anului, tocmai când anumiți reprezentanți ai celor două partide, dornici de a se evidenția prin discursuri combative (pentru unii, sigurul mod de a ieși în față), își ascuțeau ghearele pentru confruntările din cele patru tururi de scrutin, P.N.L. și P.S.D. au introdus un alt termen: „comasarea” (au precizat, însă, că nu e ceva original 100%, căci s a testat și la case mai mari). Contează cât de democratică este comasarea? Nu! În democrația originală este posibil orice. Și, ca să ne fie clar că este posibil chiar orice, aceleași două partide vorbesc despre o negociere valabilă pentru următorii zece ani! Se împart primării, cât mai mari. Se împart funcții, cât mai înalte. Ba chiar candidații se autoanunță, forțând, întrucâtva, mâna șefilor de partide, ocupați cu marea împărțeală. Ghearele, altădată dornice să și zgârie adversarii, se reorientează către un rol mult mai important: agățarea de funcții. 

Celelalte partide? A.U.R. și S.O.S. încep să afle că doar circul nu este suficient pentru a se menține. Circul o fi bun pentru a ajunge pe scenă, așa cum o fac asistentele din show˗rile de noapte ale televiziunilor. Dar niciuna nu rezistă prea mult, căci asta e legea firii: ceea ce este lipsit de consistență plictisește, mai deveme sau mai târziu. U.S.R. stă pe coada lui, pândind, ca felinele, greșelile celorlalți, în speranța că așa va crește. Celelalte partide, care˗or mai fi, fac doar joc de glezne pe pernuțe fără gheare, așteptând, probabil, o minune. 

De fapt, România este într˗o criză acută de lideri. Șefi sunt pe toate drumurile. Mai mari sau mai mici. Când are un lider, un partid nu are nevoie de tot felul de subterfugii pentru a se menține pe scena publică precum o pisică disperată. Când are un lider, un partid vorbește despre măsuri concrete, despre risc și asumare. Când are un lider, un partid vorbește despre problemele reale ale țării și este capabil să aducă oamenii la vot chiar și de patru ori într˗un an. Până atunci, însă, România este în stand by.