„Singurătăți de împrumut” – între poezie și muzică, o confesiune despre fragilitate și reîntoarcere
Într-o seară de octombrie cu miros de toamnă târzie și sunet de pian plutind peste oraș, Doors Club Constanța a devenit, pentru câteva ore, un spațiu al revelației. Nu un simplu recital, ci o întâlnire între două forme de expresie care se caută și se completează: poezia și muzica. În centrul acestei alchimii – Amelia Stănescu, poeta care transformă singurătatea într-un discurs tandru despre umanitate, și Dorian Pârvu, muzicianul care traduce versul în vibrație.
Evenimentul, desfășurat pe 16 octombrie 2025, a marcat prezentarea volumului „Singurătăți de împrumut”, apărut în vara acestui an la Editura Eikon, București. Dar ceea ce s-a petrecut pe scenă a fost mai mult decât o lansare. A fost o formă de reculegere publică, o confesiune împărțită în acorduri și respirații, o dovadă că arta – atunci când e sinceră – nu se citește, ci se simte.
O poveste în doi timpi – voce și pian
Amelia Stănescu are acel tip de prezență scenică ce pare desprinsă dintr-o epocă a rafinamentului, în care poezia era rostită ca o rugăciune și ascultată cu un soi de respect religios. Versurile sale nu cer aplauze, ci liniște. În timp ce vocea ei umplea sala, Dorian Pârvu construia, cu delicatețe și intuiție, o partitură sonoră care nu acompania, ci dialoga cu poemul.
Această întâlnire între poezie și muzică nu e întâmplătoare. Cei doi artiști au mai colaborat în trecut, în 2015, pentru proiectul „Babilon – premeditarea”, volum scris de Amelia Stănescu împreună cu regretatul scriitor arădean Petru M. Haș, și transformat apoi într-un album muzical intitulat „Babilon”. Acolo s-a născut, probabil, această chimie artistică rară, bazată pe încredere, ascultare și un respect profund pentru tăcere.
La Doors Club, această conexiune s-a simțit din primul minut. Fiecare poem era o fereastră deschisă spre un univers interior, iar pianul lui Dorian Pârvu îi devenea partener de drum – un glas dublu, un ecou cald. Împreună au construit o seară care a vorbit despre ceea ce ne e comun tuturor: nevoia de sens, fragilitatea, singurătatea și bucuria de a te ști înțeles.
„Singurătăți de împrumut” – despre prieteni, absențe și reconstrucție
Volumul „Singurătăți de împrumut” nu este o carte despre tristețe, ci despre luciditate. În paginile sale, Amelia Stănescu explorează spațiul singurătății nu ca pe o rană, ci ca pe un teritoriu al reflecției. Poetul, în această viziune, nu e un solitar, ci un arhitect al emoției, care rearanjează lumea pentru a-i reda sensul pierdut.
Autoarea reușește să transforme vulnerabilitatea în artă, iar distanța în apropiere. Versurile sale respiră o sinceritate nefiltrată, o formă de delicatețe care nu exclude forța. Într-o epocă dominată de zgomot și superficialitate, poezia ei vine ca o tăcere binecuvântată.
„Cum te-ai simțit în această perioadă?”, a fost întrebată poeta după lansare. Răspunsul ei, rostit cu aceeași eleganță calmă care îi caracterizează scriitura, a devenit un fel de concluzie pentru întreaga seară:
„Această carte este pentru și despre prietenii mei – scriitori sau oameni din alte zone ale artei. Când ești între oameni dragi, te simți iubit, și e cel mai frumos sentiment. Poezia se acumulează în fiecare zi, în sertarele sufletului, și se așterne la momentul potrivit. Am avut lansări în țară și în Grecia, la un festival internațional de poezie, unde am citit din Singurătăți de împrumut. Urmează și alte orașe, iar apoi, probabil, o nouă carte. Fiecare întâlnire cu cititorii e o descoperire, o energie specială. Literatura nu poate exista fără public, după cum nici publicul nu poate exista fără scriitori.”
În această frază lungă, limpede și senină, se regăsește esența Ameliei Stănescu: o artistă care nu își trăiește gloria, ci o împărtășește. Pentru ea, poezia e o formă de comuniune – o punte între lumi, între oameni, între tăceri.
Despre singurătate ca refugiu estetic
„Singurătăți de împrumut” vorbește despre prieteni, dar și despre absența lor. Despre memorie ca formă de prezență și despre melancolie ca exercițiu de recunoștință. Există în volumul acesta o subtilă geografie a interiorului, în care fiecare poem e un loc, o casă temporară, un popas.
Amelia Stănescu scrie cu o eleganță care amintește de poezia feminină europeană din a doua jumătate a secolului XX – aceea în care emoția e disciplinată prin rafinament, iar sinceritatea capătă formă prin metaforă. Dar mai presus de toate, scriitura ei este o invitație la vulnerabilitate.
Într-un moment din recital, poeta a vorbit despre singurătate ca despre un „spațiu securizant”, un loc unde te poți reconstrui fără teamă. Această idee, aparent paradoxală, definește și cartea: o pledoarie pentru introspecție, pentru puterea de a sta față în față cu tine însuți.
Pianul lui Dorian Pârvu a tradus această idee în limbaj sonor: acorduri lente, melancolice, aproape meditative, care păreau să curețe aerul din jur. Muzica sa nu însoțea poezia – o prelungea. Și, pe alocuri, o salva de prea multă durere.
Publicul ca martor și oglindă
Seara s-a încheiat cu aplauze lungi și un sentiment colectiv de liniște. Nu o liniște incomodă, ci una reconfortantă – aceea care vine după ce ai asistat la ceva sincer. Publicul de la Doors Club, format din scriitori, artiști, tineri pasionați de literatură și prieteni ai Ameliei, a simțit că a fost parte dintr-un moment de autenticitate.
Într-o lume care vorbește mult, dar ascultă puțin, acest tip de eveniment cultural pare o formă de rezistență. Poate de aceea, recitalul de poezie și pian a fost perceput ca o respirație comună, o suspendare temporară a zgomotului cotidian.
La final, Amelia Stănescu a primit flori, dar și acele priviri tăcute care spun mai mult decât orice cuvânt: recunoașterea. Pentru un poet, poate nu există recompensă mai mare decât aceea de a ști că versul său a atins pe cineva, chiar și pentru o clipă.
Cuvintele după muzică
În interviul acordat după eveniment, Amelia a vorbit cu sinceritate despre stările care o definesc în această etapă artistică: între bucurie și oboseală, între recunoștință și nevoia de tăcere.
„După ce publici o carte, ai nevoie de un respiro. Dar poezia nu se oprește niciodată. Ea se acumulează în fiecare zi, în sertarele sufletului, și se va așterne la momentul potrivit.”
Această metaforă a „sertarelor sufletului” pare să descrie perfect și seara de la Doors Club: o seară în care fiecare spectator a deschis, poate fără să știe, propriul sertar interior.
O invitație la introspecție
Ceea ce rămâne după o astfel de întâlnire nu este doar amintirea unor versuri sau a unei melodii, ci o stare. Singurătăți de împrumut devine astfel nu doar un volum de poezie, ci un exercițiu de empatie. O reamintire că fragilitatea poate fi frumoasă, că tăcerea are muzica ei și că adevărata forță a artei stă în capacitatea ei de a ne aduce împreună.
Pentru Amelia Stănescu, poezia nu e o profesie, ci o formă de existență. Iar pentru Dorian Pârvu, pianul nu e un instrument, ci un limbaj. Împreună, cei doi au reușit să transforme un eveniment literar într-o experiență de suflet.
Interviul complet cu Amelia Stănescu, realizat imediat după lansarea volumului „Singurătăți de împrumut”, poate fi urmărit pe ȘtiriConstanța.Ro – o conversație despre prietenie, inspirație și arta de a trăi printre cuvinte.
